spiritualitatea nu trebuie să fie ”serioasă”

Despre bucurie, joc sacru și spiritualitate vie.

Sau despre cum spiritualitatea nu trebuie să fie ”serioasă”

„Dumnezeu este un comedian care joacă în fața unui public prea speriat ca să râdă.” - Voltaire

De multe ori mă gândesc că poate exact asta ni se întâmplă și nouă când vine vorba de spiritualitate. Suntem atât de preocupați să o înțelegem, să o facem corect, să interpretăm semnele, să descifrăm simbolurile, încât ajungem să tratăm totul ca pe un fel de examen. Analizăm, căutăm sensuri, ne întrebăm dacă am făcut bine, dacă am simțit corect, dacă am înțeles mesajul. Și, în tot acest proces, uităm ceva foarte simplu: să ne bucurăm.

În tradiția șamanică andină există o idee foarte frumoasă. Șamanii – oamenii medicinei – spun că Dumnezeu, sau Inteligența Universală, sau Wiraqocha, sau Marele Spirit… iubește nebunește oamenii. Nu puțin. Nu condiționat. Ci nebunește.

Când auzi asta prima dată pare aproape prea simplu. Dar dacă stai puțin cu ideea, începe să schimbe felul în care privești lucrurile.

În Anzi există un concept care mie îmi place foarte mult: kawsay pacha. Sună complicat, dar în realitate spune ceva foarte simplu – că universul este viu. Nu doar oamenii. Tot. Munții, apa, copacii, animalele, aerul, energia dintre noi. Totul respiră. Totul participă.

Șamanii lucrează în acest univers viu. Dar partea care îmi place cel mai mult este că nu o fac încruntați. Nu o fac rigid, nu o fac ca și cum ar fi într-un examen spiritual în care trebuie să demonstreze ceva. Ei lucrează cu ceva ce se numește munay. Munay înseamnă iubire, dar nu în sens romantic. Este iubirea ca forță de creație. Iubirea care spune: „Da, vreau să particip la viață.”

Mai există un cuvânt foarte frumos în tradiția andină: pukllay. Înseamnă joc sacru. Adică felul în care interacționezi cu universul poate fi jucăuș. Nu rigid, nu tensionat. Un pic ca atunci când dansezi.

Și aici apare ceva interesant. Mulți oameni care intră pe o cale spirituală devin foarte serioși. Își pun tot felul de întrebări: „Am văzut o lumină în meditație, ce înseamnă?” „Am simțit o energie în corp, e bine sau e rău?” „Am visat un șarpe, oare e un spirit?” „Trebuie să merg în Peru?” Și, fără să își dea seama, transformă tot procesul într-un examen permanent.

Mesajul tradiției andine este mult mai simplu: relaxează-te. Da, practică. Da, fii dedicat. Dar respiră în practică. Joacă-te cu ea. Asta este pukllay.

Șamanii spun ceva foarte simplu despre univers: că, în esența lui, este țesut din două lucruri – iubire și bucurie. Atât. Și mai spun ceva care, dacă stai puțin cu el, îți schimbă perspectiva asupra vieții: în univers nu există lipsă. Nu există lipsă de iubire. Nu există lipsă de energie. Nu există lipsă de bucurie. Există doar momente în care noi uităm că ele sunt deja acolo.

În tradiția andină se spune că fiecare dintre noi poartă în interior Sămânța Incașă, o scânteie din Mister. O amprentă a universului în noi. Sau, spus mai simplu, fiecare dintre noi este o picătură din univers care a ales să devină om pentru o vreme. Iar când începi să vezi lucrurile așa, viața devine brusc mult mai interesantă. Mai vie. Mai plină de sens.

Da, nici eu nu râd suficient. Simt bucuria, da, dar de multe ori o țin în interior. Și asta e ca și cum ai avea o lumină frumoasă și ai pune-o sub un coș. Lumina există, strălucește, dar lumea abia o vede. Practic și eu conștient bucuria.

Adevărul este că bucuria nu se poate fabrica. Nu o poți forța și nu o poți produce la comandă. Dar o poți cultiva. Iar primul pas este surprinzător de simplu: să te observi. Nu ca un judecător care caută ce e greșit, ci ca un prieten care te privește cu blândețe.

Pentru că, până la urmă, calea spirituală nu este despre a deveni „mai spiritual”. Este despre a deveni mai viu. Mai prezent în propria viață. Mai conectat cu lumea din jur. Mai uman.

Cred că bucuria este unul dintre cele mai clare semne ale prezenței divinului. Nu extazele mistice sau experiențele spectaculoase, ci simpla bucurie de a fi viu.

Viața este un dar. Un dar primit din kawsay pacha - universul energiei vii. Într-o zi îl vom returna. Întrebarea nu este dacă, ci cum va arăta timpul dintre primire și returnare.

Iar mie îmi place să cred că poate cel mai frumos răspuns ar fi acesta: să trăim astfel încât, undeva în misterul universului, Dumnezeu să râdă cu poftă. De bucurie că a dat viață cuiva care a știut să iubească darul primit.