Mercur retrograd, două mașini și o întâlnire cu copilăria mea

Scriu rândurile astea târziu, după o zi care parcă a fost scrisă de Mercur retrograd în persoană.

Pentru că da, fix în ultimele zile de Mercur retrograd în Pești m-am gândit eu să fac un drum București – Târgu Mureș.

Motivul era cât se poate de rațional și simplu: revizia tehnică la mașină.

Și dacă vă întrebați de ce bat drumul ăsta doar pentru un service, răspunsul e simplu: familia mea are un business în domeniu. Așa că, logic, merg acasă.

Planul era simplu: plecăm cu două mașini, o las pe a mea în service și mă întorc liniștită la București.

Planul Universului era… puțin diferit.

Pentru că, evident, pe drum s-a stricat și a doua mașină.

Și atunci am avut momentul acel de Mercur retrograd:un pic de nervi, un pic de frustrare, câteva întrebări existențiale despre univers și despre viață.

Dar după ce s-au liniștit lucrurile, am realizat ceva: probabil că nu venisem până aici doar pentru o revizie.

După-amiază am ieșit în oraș cu Nico, prietenul meu, să îi arăt locurile în care am crescut.

Și atunci a început călătoria adevărată.

Am trecut pe lângă liceu.

Pe lângă școala generală.

Pe lângă grădiniță.

I-am arătat locul unde mergeam la înghețată cu cea mai bună prietenă.

Am trecut prin Cetate. Prin Platoul Cornești, unde mergeam la Zoo când eram copil.

Și apoi am ajuns în cartierul meu- 7 noiembrie, pe strada George Coșbuc.

La blocul comunist în care am crescut, la etajul doi.

Când am ajuns în spatele blocului… am început să plâng.

Si nu cu lacrimi discrete. Ci plâns adevărat, care vine dintr-un loc profund.

Și nu se mai oprea.

Am mai mers prin oraș, prin alte locuri ale copilăriei mele, iar lacrimile curgeau în continuare.

Și mă gândeam: Cum a trecut timpul?

Cum au trecut 18 ani din viața mea în orașul ăsta?

Și cum au mai trecut încă 18 prin alte orașe, alte vieți?

În momentul acela am simțit ceva ce nu cred că am simțit niciodată atât de clar.

Recunoștință.

O recunoștință profundă pentru locul din care vin.

Pentru copilăria mea.

Pentru prietenii mei.

Pentru amintirile care veneau acum una după alta...

Plângeam atât de tare încât uneori nici nu mai vedeam bine strada prin lacrimi.

Nico se uita la mine și mi-a spus foarte simplu:

„Plângi. Lasă tot să iasă. E frumos ce trăiești.”

Și atunci m-am întrebat: De ce plâng?

Plâng pentru copilăria care a trecut?

Plâng pentru că sunt tristă?

Sau plâng pentru că am fost fericită?

Și apoi am înțeles.

În șamanism există un concept care mie îmi place foarte mult: Apu.

Spiritul Muntelui tău.

Spiritul locului care te leagă de pământul unde te-ai născut.

Și în momentul acela am simțit clar ceva: pământul acela m-a recunoscut.

Și eu l-am recunoscut pe el. Poate că de aceea a fost nevoie de toate drumurile prin lume. De toate orașele.

De toate experiențele.

Ca să mă pot întoarce într-o zi și să aud această legătură.

Și uite așa, Mercur retrograd în Pești (care la mine activează casa copilăriei) m-a adus exact acolo unde trebuia să ajung.

Acasă.

Sunt profund recunoscătoare pentru cei 36 de ani ai mei.

18 ani trăiți în Târgu Mureș.

Și restul prin alte orașe și chiar altă țară.

Dar, într-un fel sau altul, viața te aduce mereu înapoi la locul de unde ai plecat.

La locul unde ai făcut primul pas pe pământul ăsta.

La locul care încă îți știe povestea.

Voi vă mai amintiți locul acela?

Locul în care a început totul pentru voi?