EU SUNT. (da’… cine?)

Scriu după ziua de ieri, după atelierul de Constelații Astro-Șamanice în care am lucrat în energia Echinocțiului de primăvară. Momentul în care începe un nou an astrologic, odată cu intrarea Soarelui în Berbec, un semn asociat cu începuturile, identitatea și inițiativa.

Verbul acestui semn este „eu sunt”.

De aceea, în cadrul atelierului nu am lucrat cu ideea de „ce vreau să devin”, ci am dus atenția către o întrebare mai simplă și, în același timp, mai dificilă: „eu sunt cine, de fapt?”

Și tocmai de asta, ieri nu am stat să discutăm despre „ce vreau să devin”. Că despre asta știm toți să vorbim. Toți vrem ceva: să fim mai buni, mai liniștiți, mai echilibrați, mai împliniți. Întrebarea mai interesantă a fost alta: „eu sunt, de fapt, cine?”

Pentru că, dacă te uiți un pic sincer la tine, îți dai seama că nu ai crescut cu „eu sunt”.

Ai crescut cu „tu ești”. „Tu ești cuminte”, „tu ești responsabil”, „tu ești prea sensibil”, „tu trebuie să fii puternic”. Și încet, fără să îți dai seama, ai început să te identifici cu toate aceste lucruri.

Apoi vin și celelalte influențe: bunici, profesori, relații, prieteni, șefi. Fiecare mai adaugă câte ceva. Și, în loc să devii mai clar, ajungi să porți tot mai multe straturi. La un moment dat nici nu mai știi dacă ceea ce spui că ești îți aparține sau doar ai învățat să repeți.

Partea mai subtilă este că, la un moment dat, nu mai contează doar ce ai primit. Începi să îți dai singur roluri: „eu sunt cel care duce”, „eu sunt cel care nu pleacă”, „eu sunt cel care rezolvă”, „eu sunt cel care trebuie să fie ok”. Și le porți mai departe fără ca măcar să conștientizezi.

În munca mea, nu lucrez cu ideea de a construi ceva nou peste om. Nu e despre „cum să devii altcineva”. Din contră, e mai degrabă un proces de ”deconstrucție”. Observăm ce e acolo, ce s-a adunat în timp, și începem să dăm jos, strat cu strat.

Îmi place să spun că fiecare dintre noi umblă cu niște „cojoace” pe el. Unele sunt din copilărie, altele din familie, altele din experiențe repetate. Și, dacă vrei să duci lucrurile mai departe, unele par să vină din tipare mai vechi, pe care nici nu le mai poți explica clar. Problema nu este că există, ci că, la un moment dat, încep să te îngreuneze.

Și e greu să mergi înainte când duci după tine lucruri care nu sunt ale tale.

De asta mie îmi place tare energia Colibriului.

În șamanismul Q’ero, Colibriul nu e despre „drăguț”. E despre a merge înainte, chiar dacă nu știi cum. Doar să faci un pas înainte.

Iată ce zice povestea:

Colibriul era prea mic ca să facă o călătorie lungă și dificilă, una care presupunea să ajungă „dincolo”, către Marele Spirit / Pachakuti.

Nu avea resursele, nu avea forța. Și atunci… nu s-a luptat cu realitatea. S-a folosit de ceea ce exista deja. S-a ascuns sub aripa Condorului - simbolul lumii de sus, al viziunii, al forței mari.

Condorul a urcat cât a putut el. Și abia după ce a ajuns la limita lui… Colibriul a ieșit și a continuat.

Mie asta mi se pare fain:

• n-a încercat să fie Condor

• n-a forțat ceva ce nu era pentru el

• n-a dus pe el ce nu-i aparținea

A știut când să stea și când să iasă. Cam asta învățăm să facem și noi, când mai dăm jos din cojoace.

Că „eu sunt” nu e despre a deveni cineva spectaculos. E despre a ajunge într-un punct în care poți zice, simplu: „eu sunt”.

Fără explicații.

Fără roluri.

Fără povești lungi.

Și știi că ești pe drumul bun când… nu simți că devii mai mult. Simți că ești mai ușor.

Și de acolo…mai faci un pas. Nu mare. Da’ al tău.

Ca și Colibriul. Deci nu cred că avem de devenit cineva.

Avem de dat jos. Că am pus pe noi ca pe varză în butoi :) un strat de la mama, unul de la tata, unul de la școală, unul de la fostul, unul de la job… și încă două de rezervă, să fie.

Normal că nu mai știi cine ești. Ești… toată lumea.

Mai puțin tu.

Nu te mai vezi de atâtea straturi.