Corpul meu nu era al meu.

Asta am realizat la 30 si ceva de ani, cu mâinile pe pântec, într-o ceremonie șamanică.

Timp de zece ani am coordonat echipe intregi in industria de film. Stiam sa tin un set de productie in miscare, sa gestionez bugete, sa rezolv crize la 3 dimineata. Eram buna. Eram respectata. Si functionam exact ca un barbat.

Nu e o critica. E o constatare.

Industria asta e construita pe o singura moneda: putere. Capacitate de a duce, de a nu ceda, de a nu cere nimic. Iar eu am platit cu moneda asta ani de zile, fara sa realizez cat costa de fapt.

Corpul meu era instrumentul cu care livram. Il fortam dimineata, il ignoram seara, il premiam cu adrenalina si cafea cand dadea semne ca vrea sa se opreasca. Pantecul meu, zona pe care femeile o asociaza cu creatia, cu ciclicitatea, cu receptivitatea era literalmente absent din constiinta mea. Nu il simteam. Nu il includeam. Era acolo undeva, in fundal, ca un zgomot pe care invatezi sa il ignori.

Nu stiam ca imi distrug propria baza. Credeam ca sunt puternica.

Asta e prima capcana: confundam rezistenta cu puterea. Confundam productivitatea cu valoarea. Confundam controlul cu sanatatea.

Si corpul meu incepuse sa plateasca nota.

Ce face corpul cand nu il asculti

Nu tipa. Nu iti trimite un email. Pur si simplu strange.

Tensiuni cronice despre care medicii spun ca sunt "de stres". Oboseala care nu trece dupa vacanta. Un fel de gol difuz pe care nu il poti numi, dar il simti mai ales seara, dupa ce ai bifat toate lucrurile de pe lista. Relatii in care dai si dai si la un moment dat realizezi ca nu mai ai nimic, dar nu stii nici macar cand s-a intamplat asta.

Psihologia somatica are un nume pentru ce se intampla: trauma se stocheaza in corp, nu in minte. Nu ca amintiri pe care le poti analiza si rezolva rational. Ca modele neuromusculare, ca tensiuni cronice, ca o harta fizica a tot ce ai ales sa nu simti.

Medicina Energetica Inca, cu care lucrez, vorbeste despre centrul de energie din zona abdominala si pelvina ca despre sediul capacitatii de a primi, de a lasa ceva sa intre, sa te hraneasca, sa te afecteze. Cand il blocam sistematic - asa cum fac femeile care traiesc exclusiv in modul productiv-masculin - rezultatul e o femeie care da constant si nu se poate lasa primita. Nu in relatii, nu in munca, nu in propriul corp.

Te recunosti? Sau te apara mintea acum cu "dar eu sunt altfel"?

Prima ceremonie: am vrut sa organizez si aia

Cand am intrat prima data in Ceremonia Pantecului nu stiam ce sa ma astept. Stiam ca e ceva legat de feminin, de corp, de pamant. Mi-am zis ok, incerc.

Instinctul meu imediat, cand am intrat in acel spatiu? Sa evaluez cum e organizat. Sa vad ce ar putea fi facut mai bine. Sa fiu utila cuiva.

Asta e boala profesionala a femeii care a trait ani in masculin: chiar si in spatiul destinat receptivitatii, vrea sa produca ceva.

Ceremonia a cerut exact opusul. Stai. Respira in pantec. Nu in piept, nu in cap, acolo. Si nu face nimic.

Roata Medicinei: un diagnostic, nu o ceremonie

Initierile în medicina șamanică INCA, prin Roata Medicinei - mi-au dat un cadru pentru ce se intamplase.

Roata are patru directii:

• Sudul — Sarpele — e locul corpului, al instinctului, al prezentei in piele.

• Vestul — Jaguarul —  locul transformarii radicale (viața-moartea-renașterea)

• Nodul — Colibri — e locul visului, curajului si al bucuriei simple.

• Estul — Vulturul — e locul conexiunii cu Sursa, al transcendenței, acolo unde totul e și nu e, în același timp

  
  

Am realizat imediat unde locuisem toata viata: Sud si Vest. Și acolo locuiește majoritatea populației acestui Pământ.

Perspectiva si deconstruire. Vazut de sus si rupt ce nu merge. Complet taiata de Sud — de corp, de instinct, de bucuria fara justificare.

Nu e o vina. E un pattern. Milioane de femei functionale traiesc exclusiv in Jaguar. Sunt eficiente, inteligente, capabile - si au o relatie cu propriul corp similara cu relatia pe care o ai cu masina ta: ii dai combustibil, o duci la service cand se strica, atat.

Diferenta e ca masina nu simte. Tu, da.

Intrebarea nu e daca ai un corp. E daca esti in el.

Despre iubire

Iubirea de sine e un termen pe care il aud mai ales de la femei care nu se iubesc deloc si cauta o formula magica. Asa ca vreau sa fiu directa despre ce inseamna de fapt.

Nu e o stare. Nu e o parere buna despre tine. Nu e sa iti faci bai cu sare si sa asculti muzica ambientala.

Este capacitatea de a fi prezenta in propriul corp fara sa vrei sa fugi de acolo.

Asta e tot. Si pentru multi oameni, inclusiv pentru mine multa vreme, asta e extraordinar de greu.

Pentru ca sa stai in corp inseamna sa simti. Si sa simti inseamna sa dai voie si la ce e inconfortabil. Si asta e exact ce am invatat sa nu fac in zece ani de industrie in care sentimental era o slabiciune.

Ce s-a schimbat dupa ceremonii si dupa lucrul cu Roata? Nu am devenit alta persoana. Nu am renuntat la vointa sau la capacitatea de a functiona. Am adaugat ceva: capacitatea de a fi acolo si cand nu produc nimic. De a nu ma justifica prin ce fac.

Pare putin? E enorm.

De ce scriu asta

Nu ca sa iti vand o transformare spectaculoasa. Nu iti promit ca o ceremonie iti rezolva relatia cu corpul sau cu feminitatea.

Scriu pentru ca stiu ca exista femei care citesc asta si care se recunosc, nu in povestea mea cu filmul, ci in mecanismul. Femeia care da mai departe decat are. Care functioneaza impecabil si se intreaba de ce e totusi goala. Care ar vrea sa se opreasca dar nu stie cum, sau ii e frica de ce gaseste acolo.

Lucrul cu corpul: prin ceremonie și ritual, prin medicina samanica, prin orice practica care te coboara din cap, nu e spiritualitate in sensul evaziv al cuvantului. E o investigatie. Uneori inconfortabila. Intotdeauna mai reala decat orice analiza facuta strict din minte.

Daca esti curioasa de ce, si nu de cum, te invit sa intri in spatiul asta. Nu ca sa te transformi. Ca sa te intalnesti.