Ce m-a dus, fără să știu, spre lucrul cu străbunii
- Alexandra Rebrisorean
- acum 2 zile
- 6 min de citit
Neamul nu-i trecut. E viu.
Noi, ca oameni, vrem vieți faine. Nu perfecte. Nu spectaculoase.
Doar faine. Așezate. Cu un pic de liniște în ele.
Vrem să ne trezim dimineața și să simțim că suntem la locul nostru. Să putem respira fără să ne strângem pe dinăuntru. Să nu mai fim tot timpul încordați, pe fugă, în alertă, chiar și atunci când „totul e bine”.
Și totuși, mulți trăim cu senzația că viața e mai grea decât ar trebui. Că ducem mai mult decât e al nostru.
Că ne-am născut parcă deja obosiți.
Nu știm exact de ce.
Doar simțim.
Unde s-a rupt firul
Trăim într-o lume în care ne uităm aproape exclusiv înainte. La ce urmează. La ce avem de făcut. La ce mai e de rezolvat.
Ne uităm rar înapoi.
Și când o facem, de multe ori e cu grabă sau cu disconfort.
Nu mai știm cine-a fost bunicul...Ce fel de om a fost. Ce viață a dus. Ce-a pierdut. Ce-a îndurat.
Despre străbunici… aproape nimic.
Nu pentru că n-ar fi contat. Ci pentru că, pe drum, s-a rupt legătura. Au fost războaie.
A fost sărăcie.
Au fost mutări, frică, tăcere.
Și nimeni n-a mai avut timp să povestească.
Așa că noi am crescut fără rădăcină conștientă. Ca niște copaci care încă stau în picioare, dar nu mai știu exact de unde-și trag seva.
Cum m-a prins pe mine lucrul cu neamul
Pe mine, lucrul cu neamul nu m-a prins dintr-odată. Nu m-am trezit într-o zi spunând: gata, asta-i tema mea.
A venit încet.
Pe ocolite.
Din mai multe direcții.
La început, prin astrologie.
Când m-am uitat cu adevărat într-o hartă natală, am înțeles repede că nu mă uit doar la omul din fața mea.
Mă uitam la o poveste mai mare.
La tipare care se repetă.
La frici care nu aveau o explicație clară în viața prezentă.
Oameni care au fost nevoiți să fie maturi prea devreme.
Oameni care simt că trebuie să țină totul.
Oameni care nu se pot opri din control, chiar dacă sunt epuizați.
Și mi-am dat seama că nu-i vorba doar de „personalitate”.
E vorba de ceva moștenit.
Ce-am văzut apoi, în șamanism
Apoi a venit șamanismul. Și acolo, lucrurile s-au confirmat dintr-un alt plan.
Când lucrez cu oamenii, în câmpul lor nu apare doar ce trăiesc ei acum. Apar straturi. Apar roluri vechi.
Apar poveri care nu au fost alese.
Foarte des, apare sentimentul ăsta:
„Parcă nu trăiesc doar pentru mine.” Și așa este.
În spatele fiecăruia dintre noi stă un neam. Cu povești trăite și netrăite. Cu dureri duse și neduse.
Cu alegeri făcute din frică sau din supraviețuire.
Un adevăr important: nu toți străbunii sunt la fel
Aici e un lucru esențial, despre care se vorbește prea puțin și, uneori, greșit.
În orice neam există:
străbuni vindecați, așezați, în pace
și străbuni care încă trec prin propriul proces de vindecare
Unii sunt în lumină. Alții încă sunt în durere. Asta nu-i o judecată. E o realitate.
Cei care sunt vindecați pot susține.Pot proteja. Pot ține spațiul pentru vindecarea liniei.
Cei care nu sunt vindecați sunt adesea mai aproape energetic. Nu pentru că ar fi „răi”, ci pentru că au nevoie de ajutor.
Și aici apare un lucru foarte important: limitele.
De ce limitele sunt esențiale
Lucrul matur cu neamul nu înseamnă să te deschizi către toți și toate.
Nu înseamnă să „chemi tot neamul”.
Înseamnă să știi pe cine chemi aproape și pe cine lași la distanță, cu respect, deocamdată.
Întotdeauna e bine să chemăm străbunii vindecați.
Pe cei care sunt bine.
Pe cei care pot susține.
Ei sunt cei care pot ajuta, la rândul lor, la vindecarea celor care încă nu sunt în pace.
Dacă nu punem limite clare, câmpul se deschide haotic. Și atunci nu mai e vindecare, ci invazie.
Am văzut oameni care:
devin mai anxioși după „lucru spiritual”
se simt copleșiți
nu mai sunt ancorați în viața lor
Nu pentru că neamul e periculos. Ci pentru că au intrat fără structură. Limita nu e lipsă de iubire.
Limita e respect, față de câmpul tău.
Ce am înțeles despre drumul meu
Privind înapoi, mi-am dat seama că direcția asta era scrisă de mult în mine.
În harta mea natală, direcția de viață este legată de casă, de rădăcini, de neam, de străbuni.
Nu de statut.
Nu de validare externă.
Nu de a construi ceva mare „în afară”.
Poate de aceea, când lucrez cu oamenii, văd atât de clar firele neamului. Poate de aceea nu pot să lucrez doar cu prezentul.
De Crăciun, acasă
Am stat cu mama la masă.
Și am întrebat-o: „Ce știi despre neamul tău și al tatei?”
Nu pentru analiză. Nu pentru ritual.
Doar să povestească.
Am ascultat. Și am notat.
Nume. Ani. Locuri. Povești scurte.
Și atunci ne-am amintit ceva ce știam vag: bunica mea paternă vine dintr-un neam de polonezi sau ucraineni. Am căutat. Și am găsit scris negru pe alb: în anii 1800, Imperiul Habsburgic a colonizat zona Bistriței cu aceste popoare.
Exact zona în care s-a născut tata (Maieru, Bistrița). Popoare dezrădăcinate. Oameni luați din locurile lor.
Mutări făcute nu din dor, ci din nevoie. Colonizări, granițe schimbate, comunități rupte și reașezate forțat.
Când citești asta în cărți de istorie, pare ceva îndepărtat. Sec. XVIII.
Imperii.
Ani. Dar în corp… nu e deloc departe.
Pentru că oamenii ăștia nu au dispărut. Au făcut copii. Au dus mai departe viața. Au încercat să se adapteze, să se integreze, să supraviețuiască. Doar că, de multe ori, nu și-au mai găsit locul.
Nu pe deplin.
Când un om e smuls din pământul lui, din comunitatea lui, din sensul lui, ceva rămâne suspendat.
Poate se așază în generația următoare.
Poate două mai târziu.
Poate ajunge la noi.
Privind asta, mi-am pus o întrebare care m-a zguduit încet, nu brusc:
dacă neamul meu a fost dezrădăcinat, ce face asta în mine?
Pentru că, uitându-mă la viața mea, văd un tipar foarte clar. De la 18 ani, mă mut continuu.
Orașe. Case. Spații. Țări.
Nu din fugă.
Nu din instabilitate.
Ci dintr-o căutare.
O căutare pe care mult timp n-am știut să o numesc.
Îmi caut locul. Nu un loc „bun”. Nu unul „mai avantajos”. Ci un loc unde corpul să se relaxeze.
Unde să simt că pot rămâne. Unde să nu mai am impulsul ăla constant de a pleca mai departe. Ani la rând, am crezut că asta ține de mine.
De personalitatea mea.
De dorința de explorare.
De libertate. Și da, o parte din mine e așa.
Dar nu toată.
Pentru că există o diferență mare între a explora și a nu te putea opri.
Între a alege să pleci și a simți că nu poți rămâne.
Și când m-am uitat la istoria neamului meu, ceva s-a legat.
Poate că în mine trăiește memoria unor oameni care n-au avut voie să rămână. Care au fost mutați.
Reașezați.
Forțați să-și construiască „acasă” pe pământ străin.
Poate că neliniștea mea nu e doar a mea.
Poate că e ecoul unei dezrădăcinări mai vechi.
Ci ca să o înțeleg.
Pentru că atunci când vezi tiparul, nu mai ești prizonierul lui.
Nu înseamnă că, dintr-odată, totul se oprește.
Dar începi să alegi diferit.
Începi să te întrebi:
„Unde pot să-mi creez rădăcini, chiar dacă neamul meu nu a avut?”
„Cum pot să aduc sentimentul de acasă, chiar dacă el a fost pierdut cândva?”
Pentru mine, lucrul cu neamul nu a fost despre trecut.
A fost despre prezent.
Despre a înțelege de ce unele lucruri sunt mai greu de așezat.
De ce „acasă” nu e un dat, ci un proces.
De ce stabilitatea nu vine automat.
Și mai ales, despre a învăța că rădăcinile nu sunt doar un loc.
Sunt și o stare interioară.
Când neamul nu a avut unde să se așeze, urmașii sunt cei care pot face asta conștient.
Nu prin forțare.
Nu prin „trebuie”.
Ci prin alegere.
Poate că asta e, pentru mine, una dintre cele mai profunde munci: să creez un sentiment de acasă acolo unde, cândva, el s-a pierdut.
În mine.
În corp.
În viață.
Și poate că mulți dintre cei care se simt „mereu în căutare” nu sunt rătăciți. Ci poartă o poveste mai veche decât ei.
O poveste care nu cere rezolvare rapidă.
Ci recunoaștere.
Iar uneori, simplul fapt de a spune „vă văd” schimbă totul.
Comentarii